Un aviz sibilinic

Gheorghe Săsărman

Germania

Nu-i nevoie să fii jurist ca să constaţi că avizul Curţii Constituţionale privind propunerea de suspendare din funcţie a Preşedintelui României are două mari cusururi. În aviz se afirmă că propunerea „se referă la acte şi fapte de încălcare a Constituţiei, săvârşite în exerciţiul mandatului care, prin conţinutul şi consecinţele lor, nu pot fi calificate drept încălcări grave, de natură să determine suspendarea din funcţie a Preşedintelui României, în sensul prevederilor art.95 alin.(1) din Constituţie”. Din motivarea avizului rezultă însă că, în nici unul dintre cele 19 puncte ale acuzaţiei, Preşedintele nici nu şi-a depăşit atribuţiile, nici nu a încălcat Constituţia. O logică elementară ar fi cerut să se spună fie că propunerea se referă la pretinse acte şi fapte de încălcare a Constituţiei, fie pur şi simplu că propunerea se referă la acte şi fapte care nu pot fi calificate drept încălcări ale Constituţiei – aşa cum de altfel rezultă din întreaga motivare. Între formularea din aviz şi argumentaţia din motivare există aşadar o evidentă contradicţie.

În al doilea rând, avizul se încheie cu un întreg paragraf care nici nu are ce căuta aici: „Rămâne ca Parlamentul să decidă, pe baza datelor şi informaţiilor care-i vor fi prezentate cu ocazia dezbaterilor asupra existenţei şi gravităţii faptelor pentru care s-a propus suspendarea din funcţie a Preşedintelui României, în concordanţă cu dispoziţiile art.95 din Constituţie”. Nu are ce căuta, deoarece nu Curtea Constituţională, ci Constituţia însăşi are a dispune asupra procedurii de suspendare. Or, în această privinţă, Constituţia nu lasă loc la nici o interpretare, ea reglementând fără echivoc atât cazurile în care Preşedintele poate fi suspendat, cât şi procedura concretă: „În cazul săvârşirii unor fapte grave prin care încalcă prevederile Constituţiei, Preşedintele României poate fi suspendat din funcţie de Camera Deputaţilor şi de Senat, în şedinţă comună, cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor, după consultarea Curţii Constituţionale”. În primul rând, nu e vorba aici de „încălcări grave”, ci de „fapte grave prin care încalcă prevederile Constituţiei”, ceea ce este cu totul altceva. Onorata Curte pare aşadar să nu fi citit cu atenţie citatul articol 95 alin.(1). În al doilea rând, suspendarea nu poate fi justificată decât de încălcarea de către Preşedinte a Constituţiei, ceea ce, aşa cum reiese din motivarea avizului, nu este cazul.
 

Deci Curtea Constituţională nu avea căderea să ofere Parlamentului temeiuri pentru o decizie de suspendare, prin dispensa ad-hoc de la prevederile Constituţiei, formulată implicit în amintitul paragraf ultim al avizului. În al treilea rând, în Constituţie se precizează că suspendarea se face cu consultarea Curţii Constituţionale (căci e de competenţa ei, şi nu a Parlamentului, să aprecieze dacă o faptă este sau nu conformă cu Constituţia), ceea ce pentru orice minte normală nu înseamnă nicidecum împotriva avizului acesteia.
 

Constrânşi la un aviz negativ de realitatea unor fapte greu de răstălmăcit, judecătorii Curţii Constituţionale au ales totuşi o formulare sibilinică, prin care să confere Parlamentului o iluzorie legalitate. De ce au făcut-o, nu-i greu de înţeles: oricum s-ar încheia conflictul, ei vor putea scoate în faţă acel pasaj care să-i recomande a fi fost de partea învingătorilor – şi, a posteriori, de partea „dreptăţii”. Prin urmare, ca tot românul, imparţiali... Atâta doar, că menirea Onoratei Curţi este să vegheze la respectarea Constituţiei, nu să o facă pe oracolul.

Gheorghe Săsărman

München, 23 aprilie 2007